Omul miasmatic

10371752_10206913140439957_4590058790988364348_n (1)România este un stat mafiot, condus din închisoare de către il capo di tutti capi. De acolo, din spatele gratiilor – unde a ajuns, crede, deopotrivă cu mercenarii lui, în urma unei grave injustiţii – el face şi desface totul în Republica Mlăştinoasă Română. Rezolvă toate ecuaţiile puterii discreţionare (şi, totodată, discrete, fiindcă legăturile subterane cu întregul establishment sunt extrem de primejdioase!), putere deţinută – scuzaţi femininul de la „deţinut”! – prin intermediul instituţiei personale. O instituţie înfiinţată, nota bene, atrage atenţia până chiar şi ambasadorul Statelor Unite, Hans Klemm, din banii furaţi românilor. O instituţie pe care aş numi-o Fabrica de Orori şi Abjecţii-Antena 3.

Problema fundamentală este însă că pare a fi ceva insolit cu acest să-i zicem om. Se întâmplă o tărăşenie cu grave implicaţii chiar şi asupra biologiei în general, stârnind un posibil acut interes celebrului „grup de cercetători britanici”, care, între noi fie vorba, îşi bagă cam peste tot coada epistemologică(!). Mai întâi, însă aş aminti gluma aceea absurdă (şi o să vedeţi că tot despre absurd – dar nu în forma lui genială, ci în cea profund detracată – va fi vorba şi în corolarul rândurilor următoare!), deci, anecdota cu un om care era alcătuit din găuri şi căruia, odată, mergând pe stradă, i-a căzut o gaură pe trotuar; şi care, ce să vedeţi! aplecându-se s-o ia, să-şi recupereze, cum s-ar spune, omul gaura personală, a căzut în ea şi a murit. A dispărut pur şi simplu în adâncul propriei găuri. Orice poveste – fie ea, basm, anecdotă, cimilitură, fabulă sau epopee – are un sens. O învăţătură de minte. Iar, mai departe, extrapolând fără teamă, orice păţanie individuală este, de fapt, păţania universală. Cu o morală clară. Cu un înţeles limpede. Cu o pildă apoftegmatică. Deci, de o exemplaritate indiscutabilă. Nedemonstrabilă, căci este axiomă.

Aşadar, lăsând deoparte generalităţile şi trecând la exemplul nostru ce se lăfăie viu şi nevătămat într-o celulă de maharajah, pusă, fireşte la întreaga dispoziţie de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor (observaţi, cred, că evit să dau numele ipochimenului, fiindcă nici măcar atât nu merită, el nu trebuie numit şi, în fond, nici nu se poate, fiindcă nu ai cum să denominezi imaginea primului locuitor al cavernelor, el n-are identitate certă, precisă!), deci, omul acesta aproximativ (nu, nu e nicio conexiune cu conceptul straniu de frumos al „dada”-ului nostru naţional, Tristan Tzara; n-are nicio legătură abjectul cu sublimul!) este făcut din zoaie. Din jeg. Din rapăn. Din gunoaie. Din resturi. Din dejecţii. Din pestilenţe.

Prin urmare, el este alcătuit din miasme care se aglutinează în devălmăşie, făcând ca, până la urmă, să devină un ghem de izuri fetide. Omul miasmatic. De aceea, urma sa prin lume se va constitui numai într-o dâră osmică (subliniez: osmică, în niciun caz, doamne fereşte, să citiţi cosmică!). O amprentă olfactivă. Astfel că, pe oriunde acesta se va fi ivit, toţi urmaşii săi – adică aceia care vin în urma sa – vor afirma cu tărie (nici nu e nevoie să-l vadă!): „Pe aici, a trecut (…)!”. Iar el? El va fi dispărut demult în adâncul propriei sale duhori. Ce poate fi oare mai grav şi mai absurd, cum spuneam – strict din punctul de vedere al stilisticii existenţei umane – decât a fi un miros greu de hazna? Nu un trup, cu cap, mâini, picioare, orificii şi, în mod excepţional, conştiinţă, ci o miasmă excreţională.. Omul miasmatic.

Text: FLORIN TOMA

MIASMÁTIC, -Ă, miasmatici, -ce, adj. Care conține sau produce miasme; puturos, pestilențial. [Pr.: mi-as-] – Din fr. miasmatique. Sursa: DEX ’09 (2009) | .
Share on Facebook0Share on Google+0Share on LinkedIn0Tweet about this on TwitterEmail this to someone

Comments

comments